Acasa Nastere Pregatire Despre instinctul matern/patern

Despre instinctul matern/patern

0 1288
Instinctul parental

Era odată o familie care nu putea avea copii. El își dorea foarte mult un copil. Cu ea. Ea nu ținea neapărat să aibă copii, deoarece în familia ei existaseră câteva nașteri nefericite, și se temea. În plus, nu era genul de femeie care să adore copiii.

O iritau, deși lucra cu ei prin natura muncii sale, dar se bucura ori de câte ori termina programul. Și totuși, parcă avea magnet la copii – dacă într-un grup existau copii, fix la ea veneau.

Pentru ea, copiii erau niște adulți în miniatură, dar mult mai răutăcioși, inteligenți și manipulatori. Văzând cât de mult își dorește soțul ei un prunc, cât insista soacra ei, să îi dăruiască un nepoțel, cât de mult părinții ei îi priveau abdomenul de la lună la lună, femeia s-a decis sa apeleze la fertilizarea in vitro.

Nu a mai fost cazul, căci la scurt timp a avut parte de o surpriză: era însărcinată. Ei, na, acuma trebuia să nu mai fumeze, să aibă grijă ce mănâncă. Parcă era deja supărată pe „chestia aia“ care se vedea la ecograf că îi impune restricții.

Nu prea era încântată că se îngrășa, că arăta din ce în ce mai rău, că o dureau articulațiile, că îi era rău, că îi crăpau cîlcâiele de greutatea prea mare. Dar îi convenea că, dintr-o dată, era băgată în seamă, i se ceda locul în tramvai și la cozi, era prima care primea atenție oriunde. În ultima lună de sarcină nu-și mai dorea decât să scoată odată „chestia aia“ din burta, nu mai suporta!

Fiecare zi era un chin. Își amintea cum în luna a șaptea își dorea să nască prematur, să scape odată de coșmar. Și a născut – cezariană, desigur, pentru că într-o zi nu a mai suportat și a vrut să scape. A doua zi după naștere, a văzut copilul.

L-a cerut în rezervă, căci se simțea vinovată că l-a „scos afară“ când a vrut ea. Îl privea stupefiată cum dormea în pătuțul lui și aștepta… „Hai, când o să simt că îl iubesc? Cine este ființa asta de aici? Doamne, de ce nu simt că e copilul meu? Nu sunt o mamă bună?“

Și s-a speriat. Ar fi vrut să simtă ceva, nu știa ce, o căldură, o duioșie, ceva, să simtă instinctul matern. Degeaba. Când a început bebelușul să urle de foame, a simțit că ar vrea să fugă din spital și să îl lase acolo.

Dar i-a venit o idee: l-a pus la sân. Și a început ea să plângă. Plângea de iubire. Îl iubea pe acel omuleț roșiatic mai mult decât pe viața sa. Și îl iubește în continuare, din ce în ce mai mult… Aceasta este o poveste care nici nu știu dacă ar fi bine să fie spusă unei femei însărcinate.

Dar care ar fi, poate, de folos unei proaspăt devenite mămici, care își face mustrări de conștiință că nu se bucură de minunea căreia i-a dat viață, așa cum vede că se întâmplă în filmele pe care le-a văzut.

Când și cum apare?

Legătura afectivă dintre mamă și copilul ei începe să apară din timpul sarcinii, când femeia își reconstruiește stilul de viață ținând cont de nevoile de dezvoltare ale copilului. Când simte mișcările fătului sau de la prima ecografie – când îl și vede –, mama poate fi copleșită de această dragoste.

  1. Instinctul patern se declanșează în cazul multor tătici atunci când aud prima oară la ecografie bătăile inimii pruncului din burtica mamei.
  2. Multe mămici spun că au simțit dragostea pentru copil când acesta a început să le răspundă prin mișcări în timp ce ele îi „vorbeau“.
  3. În primele șapte luni de sarcină, două treimi din femei spun că au resimțit efectele apariției instinctului matern.
  4. Nașterea în sine este pentru multe mame momentul în care resimt această puternică legătură cu bebelușul lor.
  5. Pentru alte mame, prima alăptare poate fi momentul conștientizării apariției „instinctului matern“.
  6. Primul surâs sau primul gângurit – toate sunt momente în care o mămică îngrijorată că nu își iubește copilul poate să realizeze că se înșală.

Instinctul matern

Multe femei cred că imediat ce ai născut copilul, gata, instinctul matern și dragostea pentru copil ies ca jucăriile cu arc din cutie. Altele cred că dragostea pentru copil vine datorită acestui instinct matern. Dar ce este acela instinct matern?

Se pare că este o tendință înnăscută de a dori să-ți protejezi, să ai grijă și să-ți iubești copilul. Aproape toate mamele (oameni și animale laolaltă) ajung (eventual) să simtă acest lucru după ce au un copil. Este oare neapărat nevoie să avem propriul copil ca să simțim dragostea pentru el?

Se pare că nu – în familiile cu copii adoptați instinctul parental se va dezvolta la fel de plenar ca și cum copilul ar fi născut chiar de ei, pe măsură ce se dezvoltă relația cu micuțul care le-a intrat în viață.

Nu mă simt o mamă bună

Faptul de a fi îngrijorate că nu suntem mame bune arată că ne facem griji, că suntem preocupate de copilul nostru. Și este un început foarte bun. Mamele care simt astfel ar fi bine să nu se mai concentreze pe întrunirea unor condiții (care nu sunt scrise nicăieri) de „mamă bună“, ci să își folosească această energie pe a-și cunoaște cât mai bine copilul.

Foarte multe mame se îngrijorează din cauza faptului că acel instinct de părinte nu vine natural, așa cum se așteptau ele. Acele sentimente plăcute pe care le ai față de puiul tău vin, de fapt, dintr-o combinație de experiență și educație.

Cu cât crește copilul, cu atât îl cunoști mai bine și poți deveni un părinte din ce în ce mai încrezător, mai iubitor. Ca orice relație, și cea cu bebelușul tău are nevoie de timp ca să se construiască și să se consolideze.

Nu prea îmi plac copiii

Dacă ești sau nu o persoană „mămoasă“ înainte să ai propriul tău copil nu este în niciun caz un factor de predicție despre ce fel de mamă vei fi. Sentimentele tale te vor surprinde odată ce devii mamă. Până când nu ai copilul tău, nu ai de unde să știi cum va fi să fii părinte. Multe femei refuză să devină mame pentru că „nu iubesc copiii“, spun ele. Pot continua chiar să simtă acest lucru, dar nu și față de copilul lor, pe care – dacă au șansa să îl aibă – îl vor iubi ca pe propria lor viață.

Și mai mulți bărbați nu vor să aibă copii (noi femeile spunem că din egoism) pentru că și consideră prezențe gălăgioase și solicitante în jurul lor, dar după ce devin tati, nimic nu îi mai poate opri din a-și adora progenitura.

Instinctul parental se învață?

În mod normal, dragostea pentru copil si dorinta de a-i purta de grija apare chiar de la nasterea lui si devine o foarte puternica forta motivationala. Totusi uneori ne poate lua timp sa invatam sa simtim aceste lucruri.

La nasterea copilului e posibil sa nu simtim neaparat o uriasa dragoste, ci mai degraba curiozitate fata de personajul nou intrat in familie. Unii parinti chiar se minuneaza cat de urat e. Lipsa sentimentului de dragoste poate sa fie stresanta pentru parinte. Ca urmare, pot aparea sentimente de vinovatie, care vor sta la baza depresiei postnatale.

In unele cazuri, acest instinct poate sa nu se dezvolte niciodata prea mult, mai ales daca experienta personala i-a aratat adultului ca viata de familie nu prea iti ofera impliniri. Poti chiar simti furie sau repulsie fata de bebelus daca nu ai suport familial, daca esti respinsa de societate pentru a fi nascut acel copil sau daca el iti este piedica in „cariera“.

Gena dragostei

Au fost identificate cateva gene care ar avea un rol in aparitia dragostei materne. Ele au fost numite genele „mamelor bune“ – Peg 1 si Peg 3. Soriceii care nu aveau aceste gene erau mame „rele“ si numai 8% dintre puii lor supravietuiau, in comparatie cu 83% dintre puii soriceilor normali.

Puii mureau din pricina lipsei de grija din partea mamicilor lor. Astfel de gene care genereaza comportamentul „matern“ exista la om pe cromozomul 19, spun specialistii.

Sursa: unica.ro

CITESTE SI...

Educatia prenatala

0 1460
Metoda Lamaze

0 939

NICI UN COMENTARIU

Lasa un raspuns